Cel mai longeviv largean


Pentru Elena Gheorghiţă din satul Larga, Briceni, vârsta de 103 ani nu este o limită.

Elena Gheorghiţă aparţine acelei categorii de longevivi pentru care evenimentele istorice ale secolului trecut nu reprezintă doar nişte relatări din manualele de istorie, ci fac parte chiar din viaţa ei. Pe 1 ianuarie, anul curent, Elena Gheorghiţă a împlinit vârsta de 103 ani. Indiferent de faptul că are o vârstă onorabilă, mătuşa Elena ţine minte bine multe evenimente din trecut care au făurit istoria. Cu toate că nu este prea vorbăreaţă, am reuşit totuşi să dialogăm cu ea.

- Doamna Elena, povestiţi-ne despre viaţa dvs. şi despre familia în care v-aţi născut?

- M-am născut într-o familie numeroasă, eram opt copii. Părinţii mei, Efimia şi Ion Cernelea, erau ţărani care-şi lucrau pământul cu multă dăruinţă. În anul 1885, ei au fost împroprietăriţi cu pământ şi, totodată, părinţii mei se ocupau şi cu creşterea vitelor. Îmi aduc aminte, din spusele bunicului meu, că prin anul 1904, în satul nostru a izbucnit un mare pojar, unde a ars mai mult de un sfert din gospodăriile din sat. Satul Larga este mare şi este împărţit în patru regiuni: cel de sus, de jos, valea şi patreasca.
Când l-am întrebat pe bunicul meu de ce unul dintre aceste sectoare se cheamă patreasca, el mi-a spus că atunci când s-a împărţit pământul boieresc pe cele trei sectoare s-au cuvenit la fiecare familie câte 5-6 desetine de pământ, iar pe acest sector toate familiile au fost împroprietărite cu câte 4 desetine şi, astfel, a fost numită „patreasca”, adică de la acele 4 desetine de pământ. De asemenea, când aveam 12 ani, în anul 1917, îmi aduc aminte cum se vorbea în şoaptă pe străzile satului că a avut loc revoluţia şi ţarul Rusiei a fost detronat.

- Vă aduceţi aminte cum îi chemau pe conducătorii de atunci?

- Da, mi-aduc aminte de aşa nume ca ţarul Nicolae, Lenin, mai apoi Carol, regele Mihai. Când eram încă mică doream foarte mult să învăţ la şcoală, să fac carte şi poate să aflu mai multe despre aceşti oameni, însă din cauza că trăiam foarte sărac aşa şi nu am mai mers la şcoală, deşi pe acea vreme în sat existau tocmai două şcoli.
Prin anul 1918, când aveam 13 ani, deja eram în componenţa României Mari. În anul 1921, familia mea a mai primit un lot de pământ din moşia boierului Crupenschi, datorită faptului că bunicul meu lucra la acest boier în calitate de bucătar. Bunicul meu nu ştia nici să scrie şi nici să citească, însă era un gospodar foarte iscusit. Aici aş mai vrea să menţionez că din cauza că nu ştia carte a avut de suferit în urma vânzării unui lot de pământ.
Astfel, într-o perioadă, în părţile noastre, în apropierea moşiei boierului Crupenschi, s-au stabilit cu traiul nişte polonezi din partea Podoliei, iar bunicul meu le-a dat în arendă, pe timp de 5 ani, şase desetine de pământ. Polonezii, văzând că bunicul meu nu cunoaşte carte, au încercat să profite pe seama acestui lucru şi i-au dat să semneze un contract de arendă pe viaţă.
Multă vreme bunicul meu nu a putut să găsească dreptatea, însă datorită unor oameni înţelepţi, care veneau deseori în vizită la familia boierului Crupenschi, el a fost sfătuit de aceştia cum să procedeze legal, pentru a-şi redobândi terenul pierdut. Astfel, a găsit mai mulţi martori care să confirme faptul că era vorba de un contract de arendă de cinci ani şi mai apoi a avut câştig de cauză la judecătoria din Hotin.

- Cum a mai decurs viaţa dvs. până şi după cel de-al doilea Război Mondial?

- Părinţii mei, mai mult timp, nu doreau ca eu să mă mărit, deoarece în acea perioadă era nevoie de ajutorul meu acasă şi, astfel, dacă mă măritam trebuia să plec de lângă părinţi. Totuşi, în anul 1928 am decis să mă căsătoresc cu Alexandru Gheorghiţă, care, de asemenea, era dintr-o familie numeroasă. Imediat după nuntă, soţul meu a fost recrutat în Armata Română, iar acasă s-a întors tocmai peste 4 ani, iar în anul 1933 s-a născut prima noastră fiică, Galina.
Mai apoi, în anul 1935, părinţii ne-au dat câte două hectare de pământ, inventar necesar pentru a începe o viaţă nouă, animale şi ne-am ridicat şi o casă a noastră. În primăvara anului 1941, s-a născut şi cea de-a două fiică, Zinaida, iar mai apoi s-a început războiul. Soţul meu în acel timp se afla în România şi, astfel, a fost nevoit să lupte pe mai multe fronturi din Polonia, unde a şi fost rănit. După ce s-a terminat războiul a venit acasă grav bolnav şi curând a decedat.
Nu numai o dată m-am adresat la Comisariatul militar pentru a cere ajutor, fiindcă aveam şi două fete minore care trebuiau de crescut, iar cea mai mare fată, Galina, era grav bolnavă. Răspunsul reprezentanţilor de la comisariat, în acea perioadă, era mereu unul negativ, deoarece nu existau documentele necesare care să confirme faptul că soţul meu a luptat. Astfel, până în zilele noastre, nu am mai primit niciun ajutor din partea comisariatului militar din Briceni.

- Ce evenimente s-au întipărit cel mai bine în memoria dvs?

- Cel mai bine îmi aduc aminte forma în care erau organizate colhozurilor în regiunea noastră. Am fost nevoiţi să cedăm tot pământul, caii şi căruţele, pe care le aveam în gestiunea noastră, colhozului. Mai apoi am muncit în colhoz timp de vreo 50 de ani, dar o altă bogăţie decât anii nu am agonisit. Când colhozurile au dispărut, foştii lucrători au primit numai câte un hectar de pământ sau în dependenţă de funcţia deţinută.
La bătrâneţe am rămas numai cu fiica Zinaida, deoarece fiica cea mai mare, Galina, a decedat încă în tinereţe. Totodată, mă alin şi cu nepoţii mei Anatolie şi Liuda şi cu strănepoţii Violin şi Sergiu. Sunt foarte bucuroasă, în prezent, că am o astfel de familie. De asemenea, sunt recunoscătoare autorităţilor că mi-au oferit, recent, un ajutor de 5 mii de lei.

- Vă amintiţi, deseori, de anii de tinereţe?

- Da, deşi atunci viaţa era foarte grea, însă eram uniţi, atât în momente grele, cât şi la bucurii. Cele mai frumoase amintiri îmi trezesc sărbătorile de iarnă, atunci când toţi, de la mic la mare, mergeam din casă în casă cu colinde, urături. Tinerii se adunau, confecţionau mai multe măşti, de sărbători se strângeau la joc, iar fiecare mahala avea „toloaca” ei. Fetele se strângeau la şezători, torceau, iar flăcăii se distrau cu diferite povestioare, glume şi cântece. Astăzi, din păcate, tinerii sunt mai pasivi şi trăiesc doar cu interesele lor.

- Care este secretul longevităţii dvs?

- Nu ştiu dacă pot să-l numesc secret. Carne mâncam foarte rar şi puţin, mai mult mă hrăneam cu fructe, legume, însă nu aş putea să spun că acest mod de viaţă este tocmai cel mai recomandabil. În schimb, am lucrat foarte mult toată viaţa şi, după părerea mea, prin muncă omul este onorat.

Efim CÂRPAC,
membru al Consiliului veteranilor din comuna Larga, raionul Briceni,
pentru FLUX, (Ediţia de Vineri Nr.66 din 11 aprile 2008)